Un teatru gol

La multi ani tuturor de 1 iunie! Pana la urma toti suntem copii!

Mi-a luat o zi sa-mi dau seama ca a inceput vara. Nici acum nu sunt sigura ca am inteles inca. Vara…de obicei imi promitea nepasarea ultimelor saptamanii de scoala, o simteam in aer si stiam ca e un bun-venit catre trei luni de vacanta. Anul asta nu mai e asa. Anul asta presimt ca imi va pastra altceva.

Cele patru zile in Romania au fost minunate. Am vazut Bucurestiul cu alti ochi. Nu am mai trecut nepasatoare pe langa covrigarii, nu am ignorat mosii jucand table in pragul pravaliilor, asteptand clientii, am ras cu taximetristii, am fost la alimentara sa luam inghetata si am alergat din nou cu Dee-dee. Patru zile de vis. Si ca orice vis s-a terminat… A fost minunat sa traiesti patru zile in care sa uiti ca viata nu e roz in Romania, dar sa-ti amintesti unul din marile daruri ale romanilor: Hazul de necaz!

Chiar si patru zile pot fi stresante daca nu stii cum sa le iei. Daca nu stii sa te relaxezi atunci cand trebuie, sa te faci ca uiti de treburile urgente care te preseaza si sa te concentrezi atunci cand trebuie. Vorbesc de mama si tata. Mama care a jonglat (la propriu!) cu timpul ca sa ne vedem cu cei dragi, dar ca sa rezolvam  si toate treburile (= impachetat casa, notar etc), iar tata care a jonglat cu jobul ca sa stea cu noi. Daca as fi intr-o sala plina v-as spune: Give a big round of applause for mom and dad!

Cea mai stresanta zi pentru toti a fost ziua impachetarii. Sase barbati, 156 de cutii, 2 organizatori. „Asta pleaca?” „Dar asta?”; „Doamna, doamna! Ce facem cu dulapul asta?”; „Da canapeaua?”. La inceput o vedeai pe mama sus-jos prin toate camerele incercand sa aleaga ce „pleaca” si ce „ramane”. Dar apoi a renuntat.

Ne-am dat prea tarzui seama ca avem de a face cu termite. Am facut marea greseala de a nu da detalii. Am spus: „Tot ce e in coltul ala ramane, Restul pleaca.” Rezultatul? La sfarsitul zilei nu mai aveam haine sau carti. Ramasesem cu o intrebare: „Au luat si Kindle-ul?”

Mama ne-a dat slujbe pe parcursul zilei si impreuna cu Henri am pus toate CD-urile si DVD-urile in port-CD/DVD. Cine ar fi crezut ca avem peste 1000 de CD-uri si DVD-uri? Amandoi am avut satisfactia de a incalca o regula de aur a casei: puteam sparge carcasele de la CD-uri.

Alta dilema a fost: ce ii  lasam lui tata?

La sfarsit as putea spune „si obosita m-am trantit in pat”….care pat?

Casa…un teatru gol, tacut. Scene parasite…asteptand noii actori.

Toca a mai intregit viata aici. Toca este bunicul meu. De fapt nu il cheama Toca. Dar daca ii spun bunicu’ sau Aurel  nu ar mai fi aceasi persoana. Toca este genul de om care se naste o data la o suta de ani. Are unul dintre cele mai pretioase daruri ale omenirii: stie sa te faca sa razi, sa te simti bine. El e ca o biblioteca: gasesti tot ce iti trebuie!

Mama este aceasi.

Buni parca s-a mai veselit.

Henri e Henri.

Toca povesteste.

Tata asteapta.

Eu? Eu scriu.

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s