Mic jurnal al intamplarilor din vara

Cocostarcul

Calatoria la Iasi a fost facuta cu trenul. Contrar asteptarilor mele trenul a fost curat si am avut un drum bun.  Am trecut pe langa lanuri de porumb, inaltele lanuri de porumb- inspiratia atator sotii, atator aventuri; am vazut graul, aurul nostru, lasandu-se purtat de vant.

Soarele  rasarea incet de dupa orizontul cenusiu colorand cerul intr-un gri rosiatic. Un cocostarc si-a facut aparitia de dupa perdeaua de stuf . In momentul acela mi-am amintit de un text pe care l-am studiat la scoala, in clasa a doua. „Marinimie” de Emil Garleanu. Nu-mi amintesc  cuvintele cu exactitate. Singura fraza pe care o tin captiva in minte este „Cocostarcul s-a sculat cu noaptea-n cap.”  Imi aduc aminte de senzatia de caldura proaspata cu care am fost umpluta dupa ce am citit textul. Aveam cocostarcul in fata, vedeam  balta si broasca. O recitesc si in fundal inca ma aud citind-o cu voce de copil. Trenul goneste in continuare spre alte campii, alte mlastini, alte turme de oi, alte timpuri.

Marinimie

De Emil Garleanu

În revărsatul zorilor, pe baltă, lumina face minuni. Pe faţa apei sclipesc, ici sfărâmături de oglinzi; colo, plăci de oţel, comori de galbeni între trestii. În nuferi, ca-n nişte potire plutitoare, curg raze de aur. Un colb de argint dă strălucire stufărişului. Peste tot linişte neclintită, de rai.

Cocostârcul s-a sculat cu noaptea-n cap. A intrat în baltă. Pe picioarele lungi, subţiri ca nişte lujere, trupul lui se leagănă agale. Din când în când îşi udă pliscul; uneori se opreşte de se uită, ispititor, în fundul apei, ca şi cum ar fi dat peste ceva ce căuta de mult. E răcoare şi răcoarea îl încântă. Nu simte nici o altă dorinţă decât să-şi scalde picioarele în unda rece, care-i trimite fiori până sub aripi.

Deodată se opreşte; încordează gâtul şi priveşte. Pe frunza unui nufăr o broscuţă se bucură şi ea de frumuseţea şi răcoarea dimineţii. Când l-a văzut, biata broscuţă a încremenit pe picioruşele de dinapoi; cu ochii mari deschişi cată la cumplitul duşman. În spaima ei îl vede uriaş, cu capul atingând cerul, cu pliscul lung, larg, să soarbă dintr-o dată balta şi, împreună cu balta, pe ea. Îşi aşteaptă sfârşitul.

Cocostârcul o vede şi înţelege. Dar dimineaţa e mărinimos. Ş-apoi i se pare atât de neînsemnată această vietate a bălţii, că, de la o vreme, parcă o pierde din ochi în fundul apei şi nici n-o mai zăreşte. Ridică piciorul, păşeşte dispreţuitor şi trece măreţ, mai departe.

Broscuţei nu-i vine să creadă. Mai stă aşa câteva clipe. Apoi, de bucurie, sare pe o altă frunză, şi-ntr-un avânt de recunoştinţă, ea, cea dintâi, taie tăcerea dimineţii:
-Oaac!

Pui colo, pui dincolo

Am avut norocul sa ajungem la Iasi chiar de ziua lui Linu, unchiul mamei. Magda, matusa mamaei,  si Linu traiesc la tara, la Dodesti, un loc care pentru multi oameni poate nu spune nimic, dar care pentru mine inseamna casa, familie si pace. Este o fortareata blanda care nu lasa raul de afara sa patrunda. Este „La Magda, la tara”.

Rosiile, rubine cat palma, se coc in arsita augustului romanesc. Rosii care acum cativa ani formau pranzul si cina mea si a lui Henri. „Rosiile Magdei” . Papusoiul de dupa gard, un labirint, o serie de soldati care apara castelul, „Aurul”. Florile! Casa! Pisoii! Mancarea! Rasul! Treptele din fata casei cu vedere spre gradina! Ratoiul care e de fapt rata! Cainii! Cerul! Nucile! Amintirile lui Buni! Albastrul cerului! Gainile! Prune! Moldova! Magda! Linu!  Acasa!

Magda si Linu au un tarc plin cu pui si gaini prin care trebuie sa treci ca sa ajungi dintr-o parte in alta a gradinii. Soarta a facut ca Toca sa uite poarta deschisa => Evadarea din cotet!  Gainile sunt niste pasari mai proaste decat imi imaginam. Recunosc ca am o placere sadica de a observa comportamnetul pasarilor proaste dar gainile sunt prea de tot. Inarmati fiecare cu ca am apucat (bete, bulgari de pamant uscat, sape) ne-am apucat sa strangem gainile. A fost de a dreptul delicios sa privesc cum gaina se dadea non-stop cu capul de gard. Cu un bat incercam sa o redirectionez spre intrarea in tarc, gaina (motiv cunoscut numai si numai de ea) se izbea de gard ca o apucata. Am reusit sa o tin in acelasi loc pana cand a venit Toca, a luat-o de o aripa si zbrrr gaina aterizeaza ca un bolovan in tarc. Am avut placerea sa arunc cu noroi dupa creaturi. Incoltisem mai mult de jumatate din gaini in gradinita cu vinete si treaba mea si a lui Henri era sa aruncam cu pamant dupa gaini ca sa le impiedicam sa fuga la vale. Ah!ce-mi sarea inima de fericire cand nimeream cate una si cum chiuia Henri cand lovea o alta. Dupa vreo jumatate de ora de fugit dupa pui eram toti transpirati, murdari dar cu zambetul pe buze.

Not English

La intoarcerea  de la petrecerea lui Linu ne-am oprit sa cumparam struguri. Obisnuita cu englezii, mai ales cu cei din Haslemere cu care ne salutam toata ziua buna ziua pe strada, am zambit si i-am facut cu mana vanzatoarei. Aceasta s-a uitat mirata la mine. Am repetat gesturile. Cand s-a intors Toca in masina mi-a transmis mesajul vanzatoarei: „Spuneti-i fetitei ca nu o cunosc!”

Welcome to the UK

Dupa cateva luni bune, familia a fost reunita, iar tata incepe sa descopere viata in Anglia… cu bune si cu rele. Iata cateva dintre ciudateniile pe care le-am  experimentat de cand ne-am intors:

Aventura incepe cu Henri, tata si eu incercand sa deschidem usa de la intrare. Usile sunt o mare problema in Anglia. Au un sistem la care usa se inchide automat si daca nu te gandesti sa lasi iala neblocata cand iesi din casa… E mai amuzant cand lasi iala deblocata dar se strica iala de tot. Asa ne-a surprins inceptul unei zile: eu si cu Henri uitandu-ne la tata care se izbea in usi. O priveliste de admirat. Ne-am amintit dupa aceea ca proprietara sta vis-a-vis de noi, asa ca fuga la Juliette. Eu nu o suport, dar cand timpul trece si nu ai pe altcineva care sa aiba o cheie de rezerva, atunci te duci si la oamenii  pe care nu-i suporti. Asa ca Julitte a venit si dupa ce a izbit si ea de cateva ori usa, am avut noroc si am intrat in casa.

Cum eu trebuia sa fiu la ora 14.00 la biblioteca pentru ora mea de voluntariat si era aproape 12.00, ne-am apucat in mare graba sa gatim pranzul. Toata bucataria a fost transformata in mai putin de douazeci de minute intr-un calvar. Gunoi, vase, legume, orez, cutite erau aruncate care incotro. Dupa ce am reusit sa adunam toate lucrurile care trebuiau gatite la un loc am incercat sa dam drumul  la aragaz. Asta se face in felul urmator:  Dai drumul la gaz si apesi pe un buton. Butonul face clic si flacara apare. Numai  ca de data asta butonul nu a mai facut clic. „S-a stricat”, ii zic lui tata. „Nu-i nimic, adu un chibrit.” „Ummm, tata noi nu avem chibrituri.” „Pai du-te sa cumperi!” Cinci minute mai tarziu alergam printre raioanele de la Tesco dupa chibrituri. Eram la self-check   si imi apare cel mai adorabil mesaj: „Please wait for assistance.” Un domn se apropie de mine.  Se uita la mine atent si ma roaga sa-i prezint cartea de identitate- aparent aici se face la optsprezece ani. „Nu am” ii spun. „ Atunci nu puteti cumpara chibrituri.” Cu un zambet politicos imi ia calm chibriturile din mana si le duce inapoi la raion. Pana la urma s-a dus tata la magazin si a luat chibrituri. Am reusit sa nu distrugem bucataria si mancarea a iesit buna. Viata revenise la normal pana cand am spart un bol si am mai dat un fluturas pe linia de tren.  Ziua s-a terminat cu mine si cu mama razand in hohote de tata care se intalnise in aceeasi zi cu un domn de la o agentie imobiliara. Primul lucru pe care ni l-a spus cand s-a intors a fost: „Englezii astia vorbesc atat de repede!”

Dad…Welcome to the UK!

Scotia a fost un drum al amintirilor. Exista locuri care seamana leit cu Trans-Fagarasean, Lacul Bicaz, Trans-Alpina, Mehedinti, imprejurimile din Cape Town. Pe masura ce drumul mergea inainte asta incercam sa fac si eu.

Scotia isi lasa propriile amprente; Castelele rasar de te miri unde, de dupa un deal, de dupa copaci sau in mijlocul unui tarm albicios. Castele de basm scoase de pe paginile povestilor din copilarie. Campuri galbene stralucind in contrast cu un cer sur. Campuri pline de baloti mari si pufosi ca norii. Vaci latoase care seamana foarte bine cu mine cand ma trezesc. Zgarcenia si mandria scotienilor este asa cum se spune. Ploaia mare si rece. Amurgul, un foc la capatul pamantului imprastindu-si razele peste falezele parasite de apa.

Vara este pe moarte, o ultima zi.

Orele se duc incet si soarele se scurge pe ultimul cer de vara. De undeva rasuna primul greier pe care il aud in UK…imi aminteste de un alt sfarsit de zi petrecut pe balconul din Pantelimon:

Greierul da startul orchestrei de noapte. Clopotei si ciripit de pasare se aud in zarea schimbatoare.  Cerul se imbraca in pijamale. Intai o maneca albastra ca cerneala apoi cealalta. Cracul de la pantalon s-a patat cu zeama de soare si se spala mai greu. Intr-un final ajunge si el ca bratele. Dupa ce s-a spalat pe dinti clateste chiuveta de restul spumei albe si fiindca cea neagra se duce mai greu, decide sa o spele de dimineata.  Obosit cerul se baga in pat si aprinde o lumanare. Sclipeste si vuuuuuus! Vantul a furat-o la dans. La o pirueta mici scantei sar si se aprind. La randul lor, copiii primei scantei cauta partener pe zburdalnicul vant. Piruete peste piruete! Parca cerul nu se mai satura de lumina. Iaca! A adormit.  Un incendiu de dansatori valseaza spre toate colturile lumii, iar cerul doarme sub privirea mamei luna.

00:00. Primele clipe de toamna.

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s