O zi prea lunga (partea 1)

Pentru Daniela, care stie sa povesteasca, dar care mai presus de toate stie sa asculte.

Introducere

Stiu ca nu am mai scris de o caruta de ani. Am trecut printr-o perioada lunga in care a trebuit sa am multa rabdare cu mine. In schimb, nu pot sa nu scriu despre Japonia.

Japonia a inceput cum incep toate aventurile noastre: cu bagaje pe ultima suta de metri si multa harmalaie. Ne-am culcat la unu si am plecat la trei. Am zburat pana in Paris, si asteptarea de trei ore jumate pentru imbarcare, a fost insufletita de o savuroasa painita calda. In curand, aveam sa imi dau seama ca tocmai mancasem ultima paine buna pe urmatoarele doua saptamani.

Sunt in avionul in drum spre Osaka si fac cunostinta cu un cuplu de japonezi, datorita fitelor unei frantuzoiace. Doamna nu s-a putut obisnui cu ideea ca trebuie sa stea 13 ore langa un chinez, deci a cerut sa fie mutata langa prietena ei. Bucuria mea!

Asa i-am cunoscut pe Masumisan si pe Ryuji-san. Ea este foarte vorbareata. El este mai japonez. Nu o sa uit niciodata conversatiile pe care le-am purtat cu Masumi-san. Nu sunt discutii filozofice. Ea nu vorbeste bine engleza iar cunostintele mele lingvistice nu se intind atat de departe in est (momentan). Ne intelegem prin semne, inganari si sunete. Cele cateva vorbe pe care le stie ea in engleza, au fost de ajuns ca sa aflu pe unde sa ne plimbam prin Kyoto si Tokyo si despre viata ei (spre nefericitea lui Ryuji-san care cam stramba din nas). Au ambii treizeci si unu de ani si traiesc in Himeji. Ea lucreaza intr-o patiserie frantuzeasca. Tocmai se intorc din luna de miere, petrecuta in Spania si Franta. Rar am intalnit pe cineva care sa fie atat de interesat si fericit sa afle. Masumi-san ma intreaba de unde vin si cu cine sunt, daca ne descurcam in Japonia, de ce imi place Japonia, cate limbi vorbesc, pe unde am mai calatorit, ce hobby-uri am.  Inevitabil am ajuns sa discutam mancare. Incepe sa enumere mancaruri cu nume care de care mai fistichii. Promit sa incerc: Yakitori, Okonomiyaki, Takoyaki, Tako, Yakisoba, Soba, Udon. De deserturi nu apucam sa mai vorbim ca si-a pus un film.

Imi place mult de ea. Nu mai pot. Trebuie sa merg la toaleta. Scriu mai tarziu.

Cerul se intuneca incet.. E noapte. M-am culcat dupa ce am mancat un minunat orez cu cod si sos, alaturi de cateva legume. Masumi-san a adormit. Incep sa inteleg de ce este asa de deschisa, desi Ryuji-san nu e. Ea a fost „westernizata”, probabil pentru ca lucreaza intr-o patiserie frantuzeasca si are mult mai mult contact cu turistii.

https://www.youtube.com/watch?v=m-HonQmNgsc– Daca vrei, poti sa asculti asta in timp ce citesti in continuare.

Ce contrast puternic  intre ea si ceilalti pasageri japonezi. De la imbracaminte (palarie stil plaja, fusta lunga mulata, tricou in dungi si geaca de piele) pana la senzatia pe care ti-o inspira cand esti langa ea. Ea are un farmec si o energie deosebita, neasteptata. Nu m-as mira daca ar incepe sa danseze. In schimb restul japonezilor (ma refer mai ales la Ryuji-san) emana un calm robotic. Masumi-san are energia unui copil. Si statura unuia. Regret ca nu vorbesc japoneza. Totusi, cred ca e mai bine asa. Poate limitandu-ma la cuvinte, nu ma limitez la emotii. De prea multe ori ne concentram pe ceea ce spunem si uitam sa mai si simtim. Fiecare lucru pe care il inteleg, o entuziasmeaza pe Masumi-san. La randul meu, ii inteleg fericirea. Sunt umpluta de un val de mandrie, cand reusesc sa o fac sa inteleaga ceea ce vreau sa spun. Pentru prima data, am simtit cu adevarat o conversatie si am fost invatata ce inseamna veselia. Si astea de catre o japoneza.

Cand am fost la toaleta am observat ca majoritatea japonezilor care stateau la coada, purtau papucei de casa. Nu prea stiu cum sa-mi descriu reactia. Un amestec de uimire, respect si amuzament. .

Afara, noaptea e neagra. In Franta e 8.40. In UK 7.40. In Romania 9.40. Totusi este bezna afara. Sunt foarte derutata. Stiu de ce este bezna si totusi imi simt corpul agitat, nervos si obosit.

De ceva vreme, nu mai reusesc sa urmaresc orele. Sunt pierduta in vastul regat al timpului. Necunoasterea ma sperie. Abia acum observ cat de dependenta sunt de numere si de exactitatea reconfortanta pe care mi-o ofera. Pe de alta parte un sentiment de libertate tot rasare din strafundurille sufletului meu.

Jos se vede un oras. Pe harta zice ca suntem deasupra Balatonului. Daca se strica ceva la motor, aterizam pe moale. Sinistra mai sunt… Mi se trage de la filme…Puzzelul de lumini ma incita si nu-l scap din ochi pana nu trecem peste el. Iarasi vreau la toaleta… Mi-e prea rusine sa trezesc tot randul, deci ma tin. Aparent mai avem in jur de cinci ore. Cred ca ma culc.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s