O zi prea lunga (partea 2)

Introducere

Traiesc intr-o minunata familie care are obiceiul de a merge intr-o vacanta ‘de proportii’ o data la doi ani. Asta pe langa vacantele de o saptamana sau doua prin Europa.Va puteti imagina chinurile prin care trec an de an. Acum doi ani am fost in Africa de Sud, anul asta a fost randul Japoniei. De obicei incercam sa alegem locatia si in functie de prietenii pe care ii avem in acea tara. Pe langa faptul ca nu ne-am mai intalnit cu ei de o mie de ani, este mult mai frumos sa stai ‘cu localnicii’, cum se zice. In Japonia am stat in Nara cu familia lui Florin. Florin este unul dintre cei mai buni prieteni pe care ii avem. Este muzician si in timpul unui turneu in Japonia, a intalnit-o pe Keiko. La un an dupa ce s-au casatorit, a aparut Sami (Samuel) baietelul lor, de varsta lui Henri. De curand a aparut si Irina, fetita lor.Am stat in Nara la Florin si Keiko si de acolo am vizitat Kyoto, Kobe, Himeji, Osaka. De la ei am plecat la Tokyo, unde am petrecut ultimele trei zile. Jurnalul pe care il vezi aici a fost scris cat am stat in Japonia. De aceea timpurile verbelor fluctueaza. De exemplu, am vizitat Kyoto marti si am scris despre ce s-a intamplat, miercuri de dimineata. Si tot asa. O sa incerc sa pastrez o fluiditate a verbelor, dar de multe ori timpurile nu se pupa cu ceea ce vreau sa zic, dar, veti intelege voi!
Noaptea (a fost noapte?!) a fost tumultoasa. Nu am dormit bine. Ba imi era cald, bai mi era frig, ba imi amortea piciorul, mana sau gatul. Cerul a trecut, incet, incet, de la negrul unui abis la albastrul cernelei ca la sfarsit sa devina alb. Ora aici (oriunde e aici-desi pe harte zice ca suntem deasupra Marii Galbene) este clar o ora a diminetii, pe cand in Franta este 11.45 noaptea. Asta inseamna 10.45 in UK si 12.45 in Romania. Am senzatia ca ziua nu se mai termina. Nu prea ma simt ca si cum a inceput o zi noua, ci mai degraba o prelungire (lunga) a zilei de ieri.
Tocmai am terminat de mancat micul dejun, si, pentru a mia oara, sunt uimita de Masumi-san, de meticulozitatea ei. Dupa ritualul mancarii (-Va pot oferi ceva de baut?, -Mai doriti o painita?) Masumi-san a scos (de unde ?!) o trusa mica de cosmetice, in care are absolut orice . Pensulite, farduri, betisoare de urechi, rujuri, rimel, creme. Geanta lui Marry Poppins.
Este o placere sa o urmaresti pe Masumi-san cand se fardeaza. Din greseala a dat pudra pe marginea cutiutei si imediat, cu miscari ce tradeaza obisnuinta acestui gest, l-a sters, lasand marginea stralucind. Tocmai mi-a destainuit ca de fiecare data cand merge in strainatate, oamenii rad de ea. M-a intrebat daca ceva e in neregula cu ea.
Inteleg acum nevoia lui Masumi-san de a se imbraca ca si noi. De a ne semana, macar un pic. (Chiar daca este imbracata ‘ca in vest’, sclipirile Asiei sunt evidente. Mersul, gesturile si trasaturile nu apartin lumii in care am crescut eu.) Si ma doare ca oamenii fac asta altor oamenii. Este oare asa mare diferenta daca cineva are pielea neagra sau ochii oblici ? Este asta un motiv intemeiat sa faci pe cineva sa se simta nedorit ?
Cum sa-i explic in cele cateva cuvinte englezesti pe care le cuprinde vocabularul ei, ca unii oamenii sunt rai. Ca nu vor sa inteleaga sau perceapa ceea ce nu are directa legatura cu ei si ca modul in care gandesc sau se comporta este corect, doar pentru ca asa au decis ei. Cum ii explici cuiva, care nu te intelege, nepasarea?
Am asigurat-o ca nimic nu e in neregula cu ea. Ca este frumoasa. ‘Strainii care rad sunt stupizi uneori.Eu straina si nu rad’ adaug. M-a intrebat de ce imi plac japonezii. ‘Sunteti unici si aveti o lume aparte’ Un zambet larg ii insenina fata.
S-a apucat sa-si dezumfle perna. Pana si acest lucru marunt are un farmec aparte. Potriveste totul cu precizie : colt cu colt, latura cu latura. Nu m-as satura sa o privesc. Eleganta ei pare a fi de pe alta lume. Poate ca e. Cel putin pentru mine. Japonia este o alta lume iar respectul meu pentru ea, creste din ce in ce mai mult. ‘Multumesc tu vorbit cu mine.’ Tresar. Exact asta voiam sa-i zic si eu la sfarsit, cand o sa ne despartim. ‘Eu fericita intalnesc pe tine.’ II zambesc. ‘Nu. Eu sunt cea fericita si norocoasa ce te-am intalnit.’ Dupa asta, vorbim de shopping.
Am aterizat. Prin ceata au aparut dealuri acoperite de copaci, care arata ca brocoli. Japonia (pana acum) e ca un sal fantomatic, pe aripile vantului. Crezi mereu ca ai vazut fiecare detaliu al modelului si totusi mereu descoperi ca ai trecut o minunatie cu vederea. Am facut poze cu Masumi-san, am cantat multumiri si la sfarsit, chiar inainte de a iesi prin portile larg deschise, se intoarce si zambeste.

‘Bine ai venit in Japonia!’

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s